Despatimirea

Omul se impatimeste din cauza slabiciunii firii omenesti si a iubirii de placere. Impatimirea este viciul care s-a cuibarit de multa vreme in suflet si care prin deprindere l-a condus spre o astfel de obisnuinta cu pacatul incat de bunavoie si de placere ii devine rob.
 

In cartea sa Dinamica despatimirii¹, Inaltpreasfintitul Parinte Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului si Clujului si mitropolitul Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului se adreseaza noua celor care ne punem serios problema mantuirii, oferindu-ne principalele repere pentru a scapa de pacate si a ne umple de har.
 

Aflam astfel, ca etapele despatimirii sunt: Credinta, Frica de Dumnezeu, Pocainta, Infranarea, Rabdarea, Nadejdea si Nepatimirea. Iar mijloacele despatimirii sunt: Rugaciunea, Postul si Lectura, impreuna cu meditatia. 
 

Credinta este una din cele trei virtuti teologice - alaturi de nadejde si iubire - prin care omul crede in existenta Sfintei Treimi, a duhurilor, a lumii ca zidire a lui Dumnezeu, in tainele Bisericii, in invierea mortilor, in Judecata si in raiul si iadul care urmeaza dupa viata pamanteasca. Credinta adevarata te determina la actiune, te face sa pornesti cursul despatimirii si sa fii preocupat de viata spirituala. 
 

In veacul trecut traia un echilibrist celebru. El a intins o sfoara peste cascada Niagara si apoi in fata a zece mii de oameni a trecut de pe malul canadian al cascadei pe cel american. Cand a ajuns, multimea a inceput sa-i scandeze numele. Victorios si-a ridicat bratele si i-a intrebat: - Credeti in mine? Iar ei i-au raspuns intr-un glas: - Credem! Dupa ce s-a facut liniste le-a vorbit iarasi: - Ma voi intoarce din nou pe aceeasi sfoara, dar de data aceasta vreau sa duc pe cineva in spate. Credeti ca pot face lucrul acesta? Multimea a strigat: - Credem! A continuat apoi: Cine vrea sa-l iau in spate? S-a facut tacere de mormant. Toti se codeau. In cele din urma din multime s-a desprins un om. S-a urcat pe umerii lui si in urmatoarele trei ore si jumatate a trecut cu el in spate pe malul canadian. Unul din zece mii. Morala intamplarii este clara. Zece mii de oameni au stat acolo si au strigat: Credem! Credem! Credem! Credinta adevarata a avut insa numai o persoana. 
 

A doua etapa pe calea despatimirii este Frica de Dumnezeu. Ea pune frau pacatului si inmulteste virtutiile. Credinciosul isi pune cu frica problema raspunsului ce il va da atunci: “Caci va sedea judecatorul pe scunul Sau si ingerii vor sta de fata, cand trambita va rasuna si vapaia va arde, ce vei face suflete al meu, ducandu-te la judecata? Caci atunci rautatile tale vor sta de fata si greselile tale cele ascunse se vor vadi. "Frica de Domnul este "inceputul intelepciunii”, ,"Frica de Domnul lungeste zilele”, "Frica de Domnul duce la viata vesnica si cel ce o are, petrece noaptea satul, fara sa fie cercetat de nenorocire”, arata Solomon² in Proverbe.
 

A treia etapa, pocainta se refera la regretarea unui pacat facut inaintea lui Dumnezeu. Pocainta este o trebuinta fireasca a sufletului omenesc, primind in crestinism denumirea de Taina. Ca mari exemple de pocainta din vechime se gasesc: Fiul risipitor, Maria Egipteanca, Zaheu - mai marele vamesilor, precum si talharul rastignit alaturi de Iisus pe cruce.
 

Prin taina Spovedaniei ne curatim de pacatele savarsite in vremea de dupa Botez. Prin pocainta dobandim frumusetea sufleteasca dintru inceput. La ea trebuie sa apelam mereu si, daca am cazut sa nu deznadajduim. Daca am reusit sa scapam, prin pocainta, de patimi, este de neaparata trebuinta infranarea. Pentru a se putea infrana de la pacatele spovedite, omul trebuie neaparat sa se fereasca de ocaziile, locurile si mai ales de persoanele care i-au facilitat caderea. Mergand la radacina patimii, vom ajunge la razboiul cu gandurile. Momentul decisiv, in desfasurarea patimii, este acela in care, razboindu-ne cu gandurile, ratiunea noastra consimte sau nu, sa faca un lucru. Gandurile sunt stimulate de firea noastra cazuta, de lume si de diavoli. Paza mintii sau a gandurilor o recomanda cu insistenta Parintii. Este important sa nu cochetam cu gandurile cele rele. Atunci cand apare samanta de gand, si rostind rugaciunea lui Iisus nu poate sa il izgoneasca, sa isi mute gandul la orice altceva, numai la pacatul sugerat nu. 
 

Rabdarea este o mare virtute crestina. Ea este roada Duhului, podoaba sufletului, mediul prielnic in care cuvantul lui Dumnezeuse implineste. Pierderea rabdarii poate duce la revolta fata de Dumnezeu. Rabdarea il fortifica pe om in lupta cu necazurile ce-i vin de la diavoli, de la lume, de la firea sa slaba sau cu suferintele pe care le ingaduie Dumnezeu. Apostolul Pavel ne asigura ca Dumnezeu, nu va ingadui sa fiti ispititi peste puterile voastre; ci, impreuna cu ispita, a pregatit si mijlocul sa iesiti din ea, ca s-o puteti rabda (Corinteni 10.13). Modelul absolut de rabdare a suferintelor este Domnul nostru Iisus Hristos.
 

A sasea etapa este Nadejdea in Dumnezeu si in fagaduintele sale Omul nu trebuie sa-si puna nadejdea in sine insusi (in fortele proprii, in banii sai) sau in altii, nu trebuie sa deznadajduiasca indiferent de pacatul savarsit, dar nici sa nadajduiasca fara frica in mila lui Dumnezeu. Nadejdea este o podoaba a sufletului crestinului. Ea este o adevarata ancora a sufletului (Evrei 6.18). Sfantul Isaac Sirul ne spune ca nadejdea este de doua feluri: buna si nelegiuita³. Nadejdea ce buna ia nastere din credinta si are ca obiect lucrurile mantuitoare. Nevoitorul care are in suflet nadejde, si cu ajutorul ei infrunta rabdator toate incercarile acestei vieti este linistit si calm, bland, si smerit cu inima. Si omul patimas are o nadejde. El isi face o serie de planuri pacatoase si nadajduieste in realizarea lor.
 

Nepatimirea este culmea spre care duce tot efortul nevointelor noastre. Ea este o stare de pace a sufletului. Cel ce a ajuns la nepatimire nu mai pacatuieste usor nici cu fapta nici cu gandul. Nazuind la nepatimirea cea dupa asemanarea lui Dumnezeu, nevoitorul ortodox o intelege pe aceasta ca viata in Duhul Sfant, si nu ca pe o “indiferenta rece”, ori ca pe “o contemplatie dincolo de bine si de rau“. Asa se face ca in el, pofta si mania nu se mai misca spre pacat⁴. Nepatimirea presupune mai intai tamaduirea firii din starea de boala in care au adus-o patimile, iar in al doilea rand ridicarea ei mai presus de fire.

 

Sa ne ajute Dumnezeu sa biruim pe calea despatimirii noastre! 

 

Marcel Frandes

 

Note:

 

 

Bibiliografie
 

-Andrei ANDREICUT: Dinamica despatimirii; Editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2001.

-Isaac Sirul: Cuvinte despre sfintele nevointe, XXII, Filocalia 10, Bucuresti, 1981.

-Pr.Prof. Dumitru Staniloae, Teologia Morala Ortodoxa III, Bucuresti, 1981.

http://www.patriarhia.ro/

http://www.nistea.com/dinam1.htm#_Toc519334735

http://www.crestinortodox.ro/