Rabdarea

Sa ne defaimam pe noi insine inseamna sa ne invinuim pentru pacatosenia cea de obste a tuturor si pentru pacatosenia noastra aparte. Facand aceasta, este bine sa ne amintim si sa insiram in minte incalcarile Legii lui Dumnezeu pe care le-am faptuit, afara de ca­derile si poticnirile ce sunt legate de patima curviei, a caror aducere aminte amanuntita nu este iertata de Parinti, fiindca innoieste in om simtirea pacatului si indulcirea de el. Defaimarea de sine este lucrare calugareasca, este lucrare a mintii, care lucreaza impotriva bolnavicioasei insusiri a firii noastre cazute care face ca toti oamenii, chiar si pacatosii cei mai invederati, sa se straduie a face pe dreptii si a-si dovedi dreptatea cu ajutorul tuturor vicleniilor cu putinta. Defaimarea de sine este o siluire a firii cazute, la fel ca rugaciunea si celelalte nevointe calugaresti, prin care Imparatia Cerurilor se sileste, si prin care silitorii o rapesc pe ea (Mt. 11, 12). Defaimarea de sine are, la inceputul indeletnicirii cu ea, caracterul unui mecanism inconstient, adica este rostita numai de limba, fara cine stie ce impreuna simtire a inimii, chiar impotriva simtamantului acesteia; dupa aceea, putin cate putin, inima incepe sa se obisnuiasca a simti in potrivire cu cuvintele defaimarii de sine; in cele din urma, defaimarea de sine ajunge sa fie rostita din tot sufletul, cu un imbelsugat simtamant de plans, sa micsoreze inaintea noastra si sa ascunda de noi neajunsurile si greselile aproapelui, sa ne impace cu toti oamenii si cu toate imprejurarile, sa adune in lucrarea pocaintei gandurile imprastiate prin toata lumea, sa aduca o rugaciune trezvitoare, plina de strapungere, sa insufleteasca si sa inarmeze cu o nebiruita putere, rabdarea.

Defaimarea de sine are acea insusire aparte, prea folositoare si tainica de a aduce in amintire si pacatele pe care le uitasem cu de­savarsire sau pe care nu le luasem deloc in seama.

Indeletnicirea cu defaimarea de sine face ca aceasta sa devina un obicei. Atunci cand pe cel ce a dobandit acest obicei il loveste vreun necaz oarecare, indata prin­de a lucra in el obiceiul, si necazul este primit ca un lucru meritat. "Cea mai mare pricina a oricarei tulburari", spune Preacuviosul Avva Dorotei, "daca cercetam cu deadinsul, este faptul ca nu ne defaimam pe noi insine. Din aceasta nu ne aflam niciodata odihna, din aceasta ni se pricinuieste toata tulburarea si scarba. Asadar, nu este de mirare ca auzim de la toti sfintii: nu este alt drum decat acesta. Nu vedem ca vreunul dintre sfinti sa fi aflat odihna mergand pe alta cale! Iar noi vrem sa avem odi­hna si sa tinem calea cea dreapta fara a voi vreodata sa ne defaimam pe noi insine. Adevarat zic, ca de ar face cineva mii de bunatati, dar nu va tine drumul acesta, niciodata nu va scapa de intristare, nici nu se va putea pazi sa nu scarbeasca pe altul, prapadind prin aceasta toate ostenelile sale. Dimpotriva, Cel ce se defaima pe sine oriunde s-ar afla, totdeauna este vesel si linistit. Cel ce se defaima pe sine, precum a zis si Avva Pimen, orice i s-ar intampla, sau paguba, sau necinstire, sau oarecare scarba, mai dinainte socotindu-se vrednic de ele, nicicand nu se tulbura. Oare este ceva mai lipsit de grija decat aceasta stare? Dar poate va sa zica cineva: "cum voi putea sa ma defaim pe mine insumi cand ma mahneste vreun frate, daca cercetandu-ma aflu ca nu i-am dat nici o pricina pentru aceasta?" Adevarul va zic, ca de se va ispiti cineva cu de-amanuntul si cu frica de Dumnezeu, va afla ca in tot chipul i-a dat pricina cu lucrul sau cu cuvantul sau intr-un alt chip oarecare. Iar daca i se va parea, cum spune, ca in vremea de fata cu nimic nu l-a mahnit, atunci alta data l-a scarbit pe acesta sau pe alt frate in aceeasi privinta sau intr-alta, si trebuie sa patimeasca pentru aceasta, ori pentru vreun alt pacat, precum adeseori se intampla. Asa este! De se va cerceta cineva cu frica de Dumnezeu, precum am zis, si va ispiti constiinta sa, se va afla vinovat in tot chipul” Minunat lucru! Incepand sa ne defaimam pe noi insine in chip mecanic, silit, sfarsim prin a ajunge la o defaimare de sine atat de convingatoare si care lucreaza asupra noastra intr-un chip atat de puternic, incat cu ajutorul ei rabdam nu doar necazurile obisnuite, ci si nenorocirile cele mai mari. Ispitele nu mai au aceeasi putere asupra celui care sporeste, ci, dupa masura sporirii, se fac mai usoare, chiar de ar fi mai grele in sine. Dupa masura sporirii, sufletul se intareste si primeste puterea de a suferi cu rabdare ceea ce i se intampla. Puterea aceasta o da, ca o mancare deosebit de hranitoare, smerenia adancita in suflet, si ea este tocmai rabdarea.

Cand ne lovesc necazuri, Dumnezeu vede asta. Acest lucru se savarseste nu numai cu ingaduinta Lui, ci si prin atotsfanta Lui purtare de grija pentru noi. El ingaduie sa fim chinuiti o vreme pentru pacatele noastre ca sa ne izbaveasca de chinurile vesnice. Adeseori se intampla ca un pacat tainic si greu pe care l-am facut sa ramana necunoscut oamenilor, nepedepsit, acoperit de milostivirea lui Dumnezeu; in acelasi timp sau dupa ce se scurge catva timp, suntem siliti sa patimim intrucatva, ca urmare a clevetirilor sau sicanelor, fiind pasamite nevinovati. Constiinta ne spune ca patimim pentru pacatul nostru cel tainuit! Milostivirea lui Dumnezeu, ce a acoperit acest pacat, ne da mijlocul de a ne incununa cu cununa patimitorilor nevinovati pentru rabdarea clevetirilor, si totodata de a ne curata de pedeapsa pentru pacatul cel tainuit. Deslusind acest fapt, sa proslavim preasfanta Pronie a Iui Dumnezeu si sa ne smerim inaintea ei.
 

A imparti toata averea ta fara a te nevoi barbateste, totodata, impotriva ispitelor si necazurilor care ti se intampla, este, dupa parerea mea, semnul unui suflet nepasator, care nu stie folosul sau: fiindca numai din lepadarea averilor si lucrurilor nimic nu dobandesc cei ce le leapada, daca nu vor rabda pana la sfarsit in ispite si necazuri, pentru Dumnezeu. Hristos n-a zis: intru lepadarea lucrurilor voastre, ci: intru rabdarea voastra veti dobandi sufletele voastre. Este invederat ca impartirea averilor si fuga de lume este un lucru vrednic de lauda si folositor; insa el singur, in sine, fara rabdarea ispitelor, nu poate sa il faca pe om desavarsit dupa Dumnezeu... Cel ce si-a impartit averea nevoiasilor si s-a indepartat de lume si de cele materialnice se trufeste cu mare desfatare in constiinta sa pentru nadejdea rasplatirii, si uneori rasplata este furata de slava desarta. Iar cel care, dupa ce si-a impartit avutul la saraci, rabda intristarile cu recunostinta in suflet si vietuieste in mijlocul necazurilor, acela gusta toata amaraciunea si osteneala dureroasa, si plata lui ramane nefurata; il asteapta o mare rasplatire pentru aceasta si in veacul de acum, si in cel care va sa vie, ca pe un urmator al patimirilor lui Hristos, ca pe unul care a patimit dimpreuna cu Dansul in zilele ispitelor si necazurilor. Drept aceea, rogu-va, fratilor in Hristos, sa patimim dupa cuvantul Domnului Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos; precum ne-am lepadat de lume si de tot ce este al lumii, asa sa si trecem prin poarta cea stramta (Lc. 13, 24), ce se cuprinde in taierea cugetarii si voii noastre trupesti, in fuga de ele; ca fara a muri trupului, poftelor si voii lui, nu este cu putinta a primi mangaiere, izbavire de patimi si slobozenia ce se arata in noi din mangaierea pricinuita de Sfantul Duh”. Pentru ce nu voim sa ne supunem necazurilor pe care Dumnezeiasca Pronie le ingaduie sa vina asupra noastra spre mantuirea sufletelor noastre? Pentru ca asupra noastra domnesc iubirea de desfatari si slava desarta: din insuflarea celei dintai nu vrem sa ne stramtoram trupul; din insuflarea celei de-a doua pretuim parerea omeneasca. Amandoua aceste patimi sunt calcate prin credinta vie, intrucat lucreaza in virtutea necredintei. La intrebarea Preacuviosului Avva Dorotei: "Ce sa fac? Ma tem de rusinea necinstirilor”, Sfantul Ioan Proorocul a raspuns: "A nu rabda necinstirile este un lucru care tine de necredinta. Frate! Iisus S-a facut om si a rabdat necinstiri; oare tu esti mai mare decat Iisus? Aceasta este necredinta si inselare draceasca. Cine spune ca pofteste smerenie, dar necinstirile nu le rabda, acela nu poate dobandi smerenie. Iata, ai auzit invatatura cea adevarata; nu o trece cu vederea, altminteri te va trece si pe tine cu vederea lucrul. Cu privire la rusine: aducandu-ti aminte de rusinarea inaintea intregii lumi pe care o vor suferi pacatosii la judetul Domnului, intru nimic vei socoti rusinea cea vremelnica”

 

Daca nici o ispita nu poate sa se atinga de om fara voia lui Dumnezeu, inseamna ca plangerile, cartirea, amaraciunea, indreptatirea de sine, invinuirea aproapelui si a imprejurarilor sunt miscari ale sufletului impotriva voii lui Dumnezeu, sunt incercari de impotrivire fata de Dumnezeu. Sa ne infricosam de aceasta nenorocire! Cugetand la orice necaz al nostru, sa nu intarziem mult in aceasta cugetare, ca nu cumva sa ne abata pe nebagate de seama de la smerita cugetare in indreptatirea de sine pe fata sau intr-ascuns, intr-o stare potrivnica purtarii de grija pentru noi a lui Dumnezeu. Fara a ne increde neputintei noastre, sa ne luam intr-ajutor arma sigura a defaimarii de sine! Pe doua cruci, langa Mantuitorul, au fost rastigniti doi talhari. Unul din ei Il vorbea de rau si Ii hulea pe Domnul; celalalt s-a recunoscut

 

pe sine vrednic de munci pentru faradelegile sale, iar pe Domnul, patimitor nevinovat. Fara de veste, osandirea de sine i-a deschis ochii sufletului si a vazut in patimitorul nevinovat pe Dumnezeu Cel Atotsfant patimind pentru omenire. Acest lucru nu il vazusera nici carturarii, nici preotii, nici arhiereii iudeilor, in ciuda faptului ca stateau culcati pe Legea lui Dumnezeu si cu osardie o invatau dupa litera. Talharul se face cuvantator de Dumnezeu, si inaintea fetei tuturor celor care se socoteau intelepti si puternici si Il batjocoreau pe Domnul, Il marturiseste, calcand prin sfanta sa parere parerea cea gresita a celor intelepti in ochii lor si puternici in gandurile lor. Pe talharul hulitor, pacatul hulirii lui Dumnezeu, mai greu decat toate celelalte pacate, l-a aruncat in iad, indoite munci vesnice aducandu-i. Pe talharul care prin mijlocirea nefatarnicei defaimari de sine a ajuns la adevarata cunostinta de Dumnezeu, marturisirea Rascumparatorului, proprie si cu putinta numai celor smeriti, l-a bagat in rai. Aceeasi cruce la amandoi talharii! Gandurile, sim­tamintele, cuvintele lor opuse le-au atras sorti opuse. Cu bun temei pot sluji acesti doi talhari drept chip al intregii omeniri: fiecare om ce si-a pierdut viata cum nu trebuie, in chip potrivnic fata de menirea data lui de catre Dumnezeu, spre paguba mantuirii sale si a fericirii sale in vesnicie, este fata de sine si hot, si talhar, si ucigas.

 

Acestui raufacator i se trimite o cruce, ca ultim mijloc de mantuire, pentru ca raufacatorul, marturisind faradelegile sale si recunoscandu-se vrednic de munci, sa apuce mantuirea daruita lui de catre Dumnezeu. Spre a-i usura patimirile si a-i aduce mangaieri duhovnicesti, in timp ce este rastignit si petrece pe cruce, in apropierea omului rastignit e rastignit si spanzurat pe lemn Dumnezeu intrupat. Cel ce carteste se plange, este nemultumit de necazurile sale, leapada de tot mantuirea sa, nerecunoscandu-L si nemarturisindu-L pe Mantuitorul, e aruncat in iad, in muncile cele vesnice si lipsite de roada, ca unul ce s-a instrainat, s-a lepadat cu desavarsire de Dumnezeu. Dimpotriva, cel ce descopera prin mijlocirea defaimarii de sine pacatosenia sa, care se recunoaste vrednic de muncile cele vremelnice si vesnice, intra putin cate putin, prin defaimarea de sine, in cunoasterea lucratoare si vie a Rascumparatorului, care e viata vesnica (In. 17, 3).